Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 11 februarie 2017

„Țestoasa roșie”: film inițiatic sau emoție estetică pură?



Foarte rar se întâmplă să întâlnești, în ultimii ani, un lung-metraj de animație necomercial adresat adulților, care să nu fie amprentat ideologic. Ai senzația că dacă ajungi să te răsfeți cu această specie rară, trebuie să înghiți neapărat agenda luptei pentru emancipare a nu știu cărei clase, ori măcar să înghiți cultura populară a romanelor desenate, revenite la modă în Occident, într-o formă ceva mai rafinată vizual decât comics-urile de la începutul secolului XX. 

Mare mi-a fost bucuria să constat că nimic din aceste accente tabloidale nu zace în subtextul producției belgiano-franco-japoneze Țestoasa roșie (La Tortue Rouge), câștigătoare a Premiului special al juriului la Cannes la secțiunea Un certain regard în 2016 și nominalizată la Oscar pentru cel mai bun film de animație în 2017, la premiile Cesar și la alte prestigioase premii.

Filmul, debutul în lung-metraj al regizorului olandez de animație Michael Dudok de Wit, a putut fi văzut în România la Festivalul Animest, la retrospectiva Les Films de Cannes a Bucarest, ori la cea a filmelor nominalizate la Oscar. 
 
Cunoscut și apreciat pentru scurt-metrajele sale Le Moine et le poisson (1994) și Father and Daughter (2000), unanim considerate capodopere, Michael Dudok de Wit se remarcă printr-un limbaj audiovizual epurat, eleganță și rafinament, dublate de știința exprimării fără cuvinte, în povești simple, dezvoltate nu dramaturgic (ca în filmele cu actori sau în animațiile influențate de benzi desenate), ci pe baza raporturilor plastice de forme, ritmuri și volume, specifice animației pure. 
 
Nu întâmplător, talentatul olandez a fost remarcat de animatorii japonezi Toshio Suzuki și Isao Takahata de la studiourile Ghibli – nume de referință pentru animația asiatică (producătoare, printre altele, ale filmelor de referință Prințesa Mononoke și Povestea prințesei Kaguya), care îi propun să se implice împreună în realizarea unui lung-metraj animat, o coproducție nipono-europeană, ceea ce însemna o premieră și pentru Ghibli. Titanicul proiect, bazat pe un scenariu scris de regizor împreună cu Pascale Ferran, a durat în jur de 9 ani. 
 
Țestoasa roșie impresionează prin simplitate, prin invitația la contemplație și prin cultivarea marilor valori, ca familia, cuplul, compasiunea, respectul profund față de natură, empatia mitică om-animal; cu atât mai uimitoare este puterea de seducție față de contemporani a acestui film epurat de orice teribilism, cinism și violență, ingrediente considerate de unii obligatorii pentru atingerea unor cote de calitate în arta ecranului. 
 
Filmul povestește viața unui naufragiat eșuat singur pe o insulă tropicală pustie. Încercările acestuia de a evada cu o plută artizanală sunt blocate de o superbă broască țestoasă, care îi sfărâmă în mod repetat ambarcațiunea, dar îl cruță pe navigator. Infuriat pe misterioasa creatură, al cărei gest nu poate să îl înțeleagă, acesta o ucide cu lovituri. După câteva zile din carapacea arsă de soare, abandonată pe malul mării și vegheată de nefericitul naufragiat, iese o femeie, care îi va deveni parteneră de viață... Și vor trăi mulți ani fericiți pe edenica insulă, vor avea și un copil, care la adolescență va pleca pe mare, până la moartea „lui”, când „ea” redevine broască țestoasă și redispare în mare. Prea simplu? Naiv?!...

Filmul este o robinsoniadă, însă nu una „progresistă” (ca cea a întemeietorului genului, Daniel Defoe), bazată pe superioritatea omului european, nici o satiră a acestuia (ca în Omul vineri), ci o robinsoniadă cu accente mitic-totemice, invitând la redescoperirea relației fundamentale a omului cu natura, ca paradis primordial, și cu sinele interior. 
 
Cele trei visuri ale eroului principal – înotul prin talazul translucid, încremenit vertical; podul nesfârșit de bambus, traversând eliberator marea; și carapacea țestoasei moarte, levitând lent către cer, în visul de pocăință al eroului pentru crima făcută - conturează universul poetic de o grație desăvârșită al filmului. Fantasticul nu sugrumă prin supraabundență, ca în producțiile disneyene (seria The Little Mermaid și altele), ci dă prioritate ascezei vizuale, exprimate în compoziții pe cât de simple, pe atât de grăitoare. 
 
Desenul simplu și aerat evită naturalismul și idealizarea umanului, dând prioritate studiului naturii tropicale, cu fascinația lumii subacvatice, și contemplației peisajului, făcute cu un rafinament ce amintește de un Hokusai și de tradiția stampei și a animației de gen japoneze. Nici urmă de patetism sau frivolitate în redescoperirea cuplului primordial și a poeziei acestuia, exaltate în natura edenică. Inocența cu care sunt grafiate personajele umane lasă ca toate accentele senzualiste să cadă asupra naturii, a jocurilor mării, a ritmurilor de mișcare a crabilor, păsărilor și vietăților pământului, studiate cu o sensibilitate extrem-orientală. Redescoperim în acestea, mai ales în magia hipnotică a pădurii de bambus, dar și în atenția pentru detalii, conceptul artistic din Povestea prințesei Kaguya, film care le-a sugerat scenariștilor, se pare, și ecuația circulară a narațiunii, bazată pe paradigma avatarului (în filmul lui Isao Takahata, inspirat după o legendă japoneză, prințesa Kaguya, venită din Lună, își caută iubirea pe pământ și se reîntoarce în Lună).

Substanța filmului nu se epuizează în virtuozitatea vizuală, ci lasă loc meditației existențiale pe subiectul relației „totemice” dintre regnuri, fundamental inițiatică, amendată inevitabil de o trecere prin moarte. Prezența îndelungă în cadru a trupului neînsuflețit al țestoasei deschide această temă (pe lângă tema culpabilității funciare a omului), provocând întrebarea asupra morții aparent gratuite a țestoasei, moarte necesară – potrivit dialecticii filmului - comunicării dintre nivelele ontice și redescoperirii sinelui interior al omului.

vineri, 10 februarie 2017

Ulise şi cîntecul zînelor


Postarea 86
Ulise şi cîntecul zînelor


Ca Ulise te ţii de catarg
Cînd te-apropii prea tare de soare
Şi sirenele toate îşi vîntură cîntul în carnea-ţi.
E trupul o scîndură vie de templu
ferestre de ceruri unind. 
 
Şi iat-o, lumina, cum trece
octari de-infinit croşetînd
în vitralii de carne. 
 
Te ţii de catarg ca Ulise prin vălul fierbinte
cînd treci,
Chemat azi de soare. Şi nu vrei să pleci
cînd fluxul de zîne te-ndoaie. 
 
Tăcute-s privirea şi darul,
Amnarul
cînd inimi aprinde.
Şi aprig te ţii de catarg
cînd vîntul magnetic te-mbracă
în haină de flăcări şi Duhul
te joacă în larg. 
 
Auzul nu vrei să-l astupi,
Cînd stupi
de albine de aur
roiesc,
miresme de foc culegînd
prea aproape de tîmpla-ţi
ce caută-un plaur.
Ci taci şi ascultă! Prea multă
vorbire nu-ţi trebui; o lacrimă doar.
Şi ferm să te ţii de catarg
Cînd Domnu-ţi grăieşte în larg
Cuvinte de foc şi iubire:

Nu-i carnea decît treacăt,
hrisoavele mai vechi a le păstra:
ascultă-i firea şi citeşte
ce Duhul te-a învăţat a descifra.
Nestinsă-i firea cînd sărutul trece
un vînt solar îmbrăţişînd 
                          celulele ce-nviu.
Citeşte-i cîntul care azi petrece
vitraliile toate în tîrziu.

Şi nu-ţi sudui mateloţii, Ulise,
de nu au de ştire de tot ce auzi!
Căci ceara le-astupă urechea
Ca tu să te poţi desfăta
de legea cuvîntului viu, ce te poartă
din mare în mare,
din dor în nou dor,
către casă,
mereu către casă. 
Supuşi, ei te poartă pe umeri,
Doar ţie ascultare aşternînd.

Cînd mintea ţi se-nfige albă-n soare
Şi trupul tău cunoaşte lege nouă, ei
Vîslesc la rame aprig printre chei
Adulmecate de hîzi monştri,
Corabia întreagă a o păzi
şi drumul spre Ithaca-al nimeri:
Ithaca nouă: templul dintr-o zi. 
 
Cînd tu asculţi sirenele, ci ei
Pe tine te ascultă cu temei.
Ci nu-i certa, căci viaţa pentru tine
              şi-o vor da
Corabia spre soare-a o purta. 
 
Iar cîntul cel zînatec, într-o zi
Şi lor, cînd va fi vremea, li-i vesti!

[P ostarea 86  din ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, Editura OPT, 2016]

marți, 31 ianuarie 2017

Comedia românească între candoare și cinism: „Afacerea Est” și „6,9 pe scara Richter”



Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 28 ianuarie 2017


Afacerea "Est"
Ne fac comediile mai buni sau mai răi? Păi, depinde cum râdem și ce anume ne face să râdem. Iar asta depinde, în primul rând, de atitudinea regizorală față de personaje și situații. Este comicul cinic, în sine? Da, ne-ar învăța un Woody Allen, dar cu totul altceva ne învață Charlie Chaplin; și altceva, Buster Keaton. Există un comic cinic, un comic umanist și unul filozofic. Amestecate sau în stare pură, toate au drept de cetate în cinema, dacă sunt folosite cu inspirație. Și le avem pe toate și în filmul românesc recent (ceea ce nu e puțin lucru!): e suficient să ne gândim la comicul intelectualist-mucalit al lui Porumboiu (mai ales din A fost sau n-a fost?), la Nuntă în Basarabia a lui Nap Helmis (alias Napoleon Toader sau invers), ori în extremis la farsele sarcastice ale lui Florin Piersic jr.

Totuși, dacă majoritatea cineaștilor români recenți s-au aventurat doar ocazional în comedie, despre unul singur se poate spune că a patentat un brand umoristic personal: este basarabeanul Igor Cobileanski. Savuroasele sale scurt-metraje, la care se râde cu lacrimi, au dat roată festivalurilor și internetului, impunând un stil umoristic foarte personal, de fapt, clasic, dar uitat de noul nostru cinema, stil consolidat de comedia Take și de drama cu accente tragi-comice La limita de jos a cerului. Astfel că marca „o comedie de Igor Cobileanski”, cu care este promovat noul său film, Afacerea Est, spune totul.

Despre acest film s-a scris destul și cu poftă; de ca și cum starea de bine de pe peliculă se transmitea spectatorului-blogger sau cronicar. Umorul lui Cobileanski e contagios! Prinde și cucerește. Și asta pentru că, pe lângă calitățile sale dramaturgice, este și uman, filantropic (în sensul originar al cuvântului). Cobileanski își iubește personajele (după cum declară în interviuri), ceea ce se vede în filme și se transmite și spectatorilor. De aici, încărcătura pozitivă cu care ieșim de la filmele sale – fenomen rar în cinema-ul românesc recent, ai cărui autori, în general, nu prea suferă de „filantropie”, nici de cordialitate cu publicul!

Chiar dacă folosește unele formule fixe, ca tandemul de personaje comice tip „Don Quijote-Sancho Panza” - în speță, Marian, profesor de muzică de provincie, și Petro Dudka, un muncitor simplu și inventiv - , Afacerea Est dezvoltă o ecuație scenaristică genială, ea însăși un izvor de umor și stenicitate. Pentru că au nevoie de bani (Marian vrea să se însoare, iar Petro, să își cumpere o macara), cei doi încearcă să demareze o afacere cu potcoave importate din Georgia, însă vagonul cu marfa se rătăcește în stepele patriei; road-movie-ul declanșat îi aruncă în situațiile cele mai neașteptate, ilicite și hilare, pe care trebuie să le înfrunte pentru a nu muri de foame, și culminează cu „pontul cel gras”: capturarea unui camion cu ajutoare europene, de fapt, cu o trusă de dezinsecție împotriva gripei aviare, decretate peste noapte în paupera țară agrară. Deghizați în muncitori sanitari, cei doi intră în ferme și cer mită directorilor pentru a cruța găinile, pe care, la nevoie, le mai și fură pentru supraviețuire. Până sunt, evident, prinși. Profesorul îndrăgostit află, asemeni lui Don Quijote, că „Dulcineea” lui nu e defel cea mai virtuoasă fată din sat... În finalul cu accent alegoric, un pasager clandestin mongol, imigrant în drum spre Europa, descoperit de polițiști într-un vagon de tren ajuns pe o linie moartă, află că „asta nu e Europa pe care o caută el, ci cealaltă, aia săracă”. Umorul tragi-comic, dar stenic, amintind de Ilf și Petrov și Ion Creangă (cum remarca un cronicar), în special de mentalitatea lui Ivan Turbincă, cuprinde sub umbrela lui atât personajele, cu micile lor metehne și idealuri, cât și întreaga societate basarabeană, cu aceleași metehne și idealuri, de ca și cum unele s-ar oglindi în celelalte, alcătuind împreună un univers identitar duios-amar, cald, șăgalnic și atașant, irepetabil. O asemenea vibrație umană, dublată de putere de cuprindere și generalizare, e extrem de rară în comedie și ne duce cu gândul (ca și La limita de jos a cerului) la Kusturica.

6,9 pe scara Richter
Ce se întâmplă, însă, în
6,9 pe scara Richter al lui Nae Caranfil? Cutremur! Cutremur, de care suntem forțați să râdem, musical, mai nesărat ca niciodată, și o farsă, de cât de incredibilă, pe atât de prost interpretată. Este, de departe, cel mai slab film al lui Caranfil, de altfel, singurul film prost al talentatului regizor. E adevărat că farsa și comedia l-au atras întotdeauna, de la E pericoloso sporgersi, la Asfalt Tango, la răsunătorul Filantropica și la falsa reconstituire istorică Closer to the Moon; acestea i-au adus și consacrarea. Comentatorii subtili, însă, remarcaseră cinismul ascuns al Filantropicii, după cum și eu observasem monumentala subversivitate a Closer to the Moon.

În 6,9 pe scara Richter, însă, cinismul și pretenția de subversivitate depășesc hotarele moralității. Regizorul susține că ”totul poate şi merită să fie tratat în cheie comică, iar cutremurul nu face excepție”; încearcă să ne convingă, dar o face grosolan și în falset. Nici actorii, deși talentați, nu îl ajută, replicile sună mai fals ca niciodată la un regizor care, până atunci, îi mânuise cu atâta dezinvoltură! Există taine ale dăruirii scenice, care nu funcționează când scenariul te violează cu sentimente nefirești și situații neasumabile; chiar dacă toate cutremurele din film se petrec în vis, ori sunt evocate ca amenințări iminente de pe ecranul televizorului. Nu poți trata teme dureroase, legate de tragedii colective, cu futilitatea cu care ai turna o comedie despre o epidemie de strănut. De data asta Nae Caranfil s-a înșelat: nu orice poate fi tratat în cheie comică; există mari tragedii, există holocausturi, de care nimeni nu îndrăznește să râdă; dacă o face, cade sub incidența penală. La fel a fost penalizat și Nae, nu de legea juridică, ci de Muze, dar în fond, de aceeași lege morală.


sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Ajutor pentru Costică Tecu, un tânăr orfan şi bolnav!

Update 25 ianuarie
Contul lui Tecu Costică a fost deblocat și este din nou la dispoziția celor care vor să îl ajute. 


Update 23 ianuarie 2017
Contul titular al lui Tecu Costică este momentan blocat. Acesta îi roagă pe eventualii binevoitori să îi trimită ajutoarele prin mandat poștal pe adresa: Tecu Costică, micro 16, bl. A8, sc. 2, ap 12, Oficiul postal nr. 9, Galați, jud. Galați (telefon: 0751629999).


Articol de Raluca Brodner, din Ziarul Lumina / 20 ianuarie 2017


sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Om de zăpadă


Om de zăpadă
 
Uită-te la fata aceasta, care
strînge de pe jos cocoloaşele aruncate de alţii
şi toate apele care li s-au vărsat din pahare.
Erau apele Tale! Ce mai poţi face?!
Şi cocoloaşele astea de gumă de mestecat,
din care construieşte un om de zăpadă.
Îl tăvăleşte prin talc şi prin poleială de la ciocolată, tăiată mărunt,
îl bagă puţin în frigider,
îl scoate afară
şi el este un om de zăpadă.
Îl aşează la fereastra deschisă şi zice:
Iată un om de zăpadă!”

Eşti Viaţa.
Vrei să-i dai viaţă? 

[Postarea 37 din "Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui", publicată pe platforma ecoliteratura.ro - magazin literar, artistic și de mentalități]
 

luni, 9 ianuarie 2017

Pseudo-Arsenie Boca

Apărut pe 11 ianuarie 2017 pe ActiveNews

Cine se dă drept Arsenie Boca pe feisbuc? Oricine vrea! Si postează orice vrea, sub această etichetă. Iconițe cât mai colorate, poze cu Mănăstirea Prislop, sfaturi duhovnicești, pricesne și acatiste culese de prin blogosferă (evident, fără indicarea surselor), copilași în rugăciune, care adună ușor sute de like-uri. Și de redistribuiri (șeruiri), căci multe din aceste imagini sunt asezonate cu îndemnul: "Pune-ți o dorință și dă mai departe!", "Distibuie [mai departe - sic!] și vezi ce se va întâmpla!". 


Așa cum domnul Jourdain nu știa că face proză, la fel și animatorul paginii "Arsenie Boca" nu știe, probabil, că incită la un act minor de magie - lanțul de dorințe piramidale, închinate, cum ar spune părintele Cleopa, "zeului norocului"! In care dorința de a obține un avantaj personal primează în fața credinței autentice și dezinteresate în Dumnezeu. Ceea ce nu-i decât o formă a superstiției și bigotismului.

Am primit de curând o asemenea propunere, de la un "Arsenie Boca" virtual, de a aprecia o pagină dedicată "Preasfântului parinte Arsenie Boca"! Ignoranța în materie de creștinism a autorului e crasă, de vreme ce nu știe că această titulatură in Ortodoxie îi este rezervată exclusiv Maicii Domnului (nici măcar "cel mai mare din cei născuți din femeie, Ioan Botezătorul", nu e numit astfel)! Totuși, asta nu-l împiedică să posteze iconițe sentimentaloide, pe care le kitch-izează și mai mult cu îndemnurile sale bigote, dar pe care naivii le gustă cu ușurință...

Autorul e extrem de activ, nu în cantitatea postărilor, cât în expansiunea sa în spatiul virtual, astfel că în numai 12 zile de la înființarea paginii (pe 29 decembrie 2016 și până la data scrierii acestui articol) a strâns pe feisbuk o rețea de peste 1200 de prieteni. Nu mai comentez că prin această pagină autorul își promovează un site de fotografie de nunți și botezuri. Nu c-ar fi un păcat promovarea afacerii, dar aceasta se putea face nemascat, mai adecvat și profesionist... Dar asta-i o altă chestiune...
 
E plin netul de scamatori care se dau drept îndrumători duhovnicești, dar nu fac decât să paraziteze valorile autentice ale creștinismului și să dea apă la moară celor ce vor să-l denigreze. Trist e că asemenea imposturi facile, pe care oamenii serioși nici nu le bagă în seamă, au ajuns, prin insistența cu care se propagă și prin ușurința cu care sunt luate în serios, să compromită, în ochii celor cu credința mai slabă, imaginea unor mari personalități ale Ortodoxiei, ca cea a vrednicului de pomenire, eruditului gânditor creștin, mărturisitor și învățător al neamului, care a fost părintele Arsenie Boca!


Nu încurajați bigotismul și superstiția, nu susțineți asemenea pagini! 

Sursa imaginilor (preluate pe 9 ianuarie 2017):
https://www.facebook.com/PreasfantulParinteArsenieBoca (pagină publică promovată de pagina personală https://www.facebook.com/arsenia.boca.7).

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

„Batalionul” sau eroismul femeilor


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 ianuarie 2017

Filmul „Batalionul” (Батальонъ, 2014), întâia frescă monumentală din Rusia, dedicată Primului Război Mondial, a deschis Săptamâna Filmului Rus în România, desfășurată în octombrie 2016. Superproducția istorică semnată de regizorul Dmitri Meshiev și realizată după toate regulile genului, încearcă să împace gustul pentru marele spectacol cu cel pentru cinematograful de artă, studiul psihologic cu marile desfășurări de destine, exigențele spectatorului rus avizat în istoria patriei, cu cele ale publicului internațional. Și, în mare măsură a reușit, căci pelicula are un palmares de peste 30 de premii și nominalizări, obținute pe toate continentele lumii, iar în patrie a primit patru premii „Vulturul de aur” și este în topul celor mai vizionate filme din 2015. 
 
Batalionul” este produs de Feodor Bondarciuk și Igor Ugolnikov, cineaști și industriași ai ecranului de prim calibru ai Rusiei, care au știut să imprime standarde artistice ridicate filmului comercial, inclusiv celui istoric și patriotic. 
 
Ca și la noi, dar mai mult ca la noi, Marele Război a fost în U.R.S.S. o temă ocultată, inclusiv în cinematografie, datorită poziției compromițătoare a bolșevicilor de atunci, care pactizaseră cu dușmanul și aduseseră mari prejudicii țării. Cu atât mai important este demersul producătorilor peliculei de a aduce în prim-plan file uitate ale istoriei Rusiei și Europei, pe care nu avem dreptul să le uităm. Filmul a văzut lumina ecranului în 2014, la comemorarea a 100 de ani de la începutul Marelui Război.  
 
Dmitri Meshiev - regizor și producător prolific și de succes al cinematografiei ruse de azi - împreună cu scenariștii Ilya Avramenko, Igor Ugolnikov și Evgheni Aizikovici, își centrează filmul în jurul unui personaj de excepție, dar practic uitat al Marelui Război: Maria Bocikareva, una din primele femei-ofițer ale Rusiei, distinsă printr-un curaj extraordinar și decorată cu Crucea Sf. Gheorghe, organizatoarea primului batalion de femei din istoria Rusiei. (Viața spectaculoasă a femeii înrolate de bunăvoie în Marele Război, ajunsă apoi în S.U.A. pentru a cere ajutor președintelui Americii, Woodrow Wilson, împotriva bolșevicilor, ulterior revenită în patrie, arestată și împușcată de bolșevici, a fost consemnată într-un roman, scris de un jurnalist american după relatările acesteia: Yashka, my life as peasant, exile and soldier, apărut la Londra în 1919 și tradus în mai multe limbi). 
 
Filmul urmărește destinul măreț și tragic al acestui batalion, supranumit „Batalionul morții”, constituit la Petrograd la indicația Guvernului provizoriu, în primăvara lui 1917. Această măsură disperată era menită să ridice moralul de luptă al armatei ruse, grav demoralizate după abdicarea țarului Nikolai II, ca urmare a Revoluției burghezo-democrate din februarie. Pentru că se opuneau continuării războiului, dorind pactizarea cu dușmanul și cedarea de teritorii Germaniei, bolșevicii înființaseră pe front așa-numite „comitete ostășești”, fără aprobarea cărora ofițerii nu puteau lua nici o hotărâre. Haosul domnea în armată, iar soldații, amețiți de băutură și lozinci ipocrite - cum se spune în film -, refuzau să mai lupte și se înfrățeau cu dușmanul. Acesta este motivul care duce la înființarea legendarului batalion. 
 
Reunind cele mai diverse categorii sociale (femei din armata imperială, aristocrate, fiice de generali, studente, învățătoare, țărănci), batalionul refăcea unitatea societății ruse, în sfârșit solidarizate în fața inamicului. Disciplina era de fier, antrenamentele, dure, iar ofițerul Bocikareva, deși respectată de toți și iubită, era atentă să dezamorseze micile sforării și nu se sfia să aplice pedepse corporale. Nu toate fetele rezistau. 
 
Filmul urmărește în plan secund câteva astfel de eroine de tipologii diferite, concentrându-se pe personajul colectiv al batalionului și pe personalitatea Bocikarevei, colosală și umană în același timp, când frate de arme, când comandant înflăcărat și autoritar, căreia interpreta Maria Aronova, într-un rol de zile mari, îi conferă o extraordinară demnitate, vibrație și căldură. 
 
Nu am mai văzut o privire atât de adâncă, maternă, dârză și compasivă totodată în cinema, cred că din perioada filmului mut... Față de celelalte „mame-Rusii” ale ecranului rus și sovietic, tipologii de obicei revoltate, întruchipând mai mult sau mai puțin motivul „mâniei proletare” ori setea de răzbunare, atente la prestanța lor exterioară - potrivit canoanelor actoricești și ideologiei vremii - și adesea masculinizate, Maria Aronova aduce un plus de sinceritate și empatie, renunțând la revoltă (cu toate că ar avea toate motivele să o aibă) și la aerul predicator, adică la patetism, ceea ce o face uimitor de atașantă. Ca spectator, te simți invitat în universul ei interior, să-i împărtășești fără frică și fără parti-pris-uri ideologice suferința, ceea ce nu se întâmpla la alte eroine monumentale ale filmului rus (ca Vera Marețkaia în Ea își apără Patria (1943) ori în Mama (1955), ori Lilia Fedoseeva-Șukșina în Călina roșie (1974)) și nici la marile tragediene ale filmului mut (cel puțin pentru spectatorul contemporan), unde suferința era jucată astfel încât să îngenunchieze spectatorul.
Este emoționantă secvența când neînduplecata eroină, care-și punea la pământ cu o lovitură subalternele certărețe, este bătută măr în văzul tuturor de fostul soț, un mujic bețiv, de la care fugise demult, reîntâlnit întâmplător în „armata bărbaților”. Ori secvența când întregul batalion petrece o zi și o noapte în picioare în ploaie, în fața comandamentului militar unde Bocikareva este încarcerată în urma unei turnătorii ordinare, spre a cere eliberarea comandantei. 
 
Tensiunea crește în momentul primei confruntări majore: impunerea batalionului în fața corpului principal al armatei regulate, dezorganizat și supus „comitetelor ostășești”: hărțuielile sexuale, ironia și batjocura soldaților amețiți de alcool, dar mai ales disprețul lor pentru uniformă și indisciplina vor fi învinse doar prin exemplul de curaj obstinat al femeilor. 
 
Dramatismul atinge pragul durerii la confruntarea cu inamicul real, în secvența atacurilor cu gaze toxice ale armatei germane, prietenoasă cu rușii colaboraționiști, dar necruțătoare în fața ofensivei „Batalionului morții”. Fetele, deși bine antrenate, suportă pierderi majore și sunt păcălite ușor de mult mai versații soldați germani. Se simte acut nevoia ajutorului bărbaților, care întârzie să apară (tema feministă este prezentă, dar fără stridențe). O scenă de noapte în tranșee cu lumânări aprinse, în așteptarea atacului inamic, când fetele rămase în viață recită cu disperare rugăciuni, adâncește sentimentul jertfei colective. 
 
Batalionul suportă noi pierderi dar, cu ajutorul corpurilor de întărire ale „bărbaților”, în sfârșit sosite, reușește să recupereze teritoriile ocupate și să redea armatei demnitatea și spiritul de luptă.
Filmul impresionează nu numai prin prestația de excepție a eroinei principale și prin
grandilocvența punerii în scenă, asemeni superproducțiilor istorice hollywoodiene, cât și prin autenticitatea portretului colectiv feminin, sincer, viu și variat (amintind de cel al femeilor-geniste din Valsul scorușelor (2010), de pildă), și prin inteligenta raportare a acestuia la istorie. 

Maria Aronova și Maria Bochkareva reală
Situl oficial al filmului (rusă/engleză): http://www.batalion-film.ru 

luni, 2 ianuarie 2017

”Dimineața care nu se va sfârși”: când preotul și cineastul își dau mâna

Cronică apărută pe 1 ianuarie 2017 pe Activenews.ro.  

Miercuri, pe 21 decembrie, la cinematograful Victoria din Cluj-Napoca, în prezența actorului Ovidiu Crișan și a criticului de film Elena Dulgheru, a avut loc premiera națională a filmului românesc ”Dimineața care nu se va sfârși”, debutul în lung-metraj al preotului-cineast Ciprian Mega. Pelicula este una independentă, realizată fără sprijinul C.N.C., și a câștigat premiul Istess per il Giubileo della Misericordia la Festivalul Internațional de Film "Popoli e religioni" de la Terni (12-20 noiembrie 2016, Italia). Distincția a fost acordată de un juriu prezidat de marele cineast polonez Krzysztof Zanussi, și este atribuită de Institutul de Studii Teologice și Istorico-Sociale din Terni (ISTESS).


    De mult nu m-a impresionat un film românesc atât de tare, ca ”Dimineața care nu se va sfârși”, debutul în lung-metraj al preotului ortodox Ciprian Mega. Și nu datorită formației profesionale neobișnuite a realizatorului – ceea ce (ca și altora) mi-a incitat curiozitatea, dar mi-a infuzat inițial și o doză de scepticism. Ci datorită poveștii puternice, pline de adevăr, durere și speranță, cum rar mai vezi pe ecranele românești, spuse cu o măiestrie rară chiar pentru debutul unui absolvent de Regie, dar cu totul excepțională pentru un cineast fără o formație de specialitate.

    E adevărat că tânărul preot român din Cipru are câteva (puține, dar ferme) antecedente în cinema și literatură. În 2015, scurt-metrajul său ”Nunta lui Iov”, la care a semnat, ca și acum, și scenariul, a fost selecționat – ceea ce nu e puțin lucru! - la Festivalul Internațional de la Cannes. Iar în 2006, foarte tânărul teolog publica la Editura Aldine „Pântecul desfrânatei”, o incursiune fictivă în istoria subterană a Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX, roman remarcat apreciativ în epocă, chiar republicat, influențat ca scriitură de proza lui Virgil Gheorghiu.

    Talentul de povestitor al lui Ciprian Mega vine dintr-o observație atentă a vieții și a oamenilor, dublată de sensibilitate, credință bine ancorată în Dumnezeu și curaj. Personajele și situațiile din filmul lansat pe 21 decembrie la cinematograful Victoria din Cluj-Napoca sunt extrase din mediul actual de viață al regizorului, al emigranților români din Cipru. Cu o maturitate rară pentru generația sa, tânărul teolog, scriitor și cineast urmărește în destinele personajelor sale semnele proniei lui Dumnezeu, pe care o pune în valoare discret, din faptele și sentimentele oamenilor, iar nu dintr-un sertar de idei preconcepute. Calitatea de preot și duhovnic îi îmbogățește imens materialul faptic, din care scenaristul extrage povești impresionante, cu pragmatismul necesar pentru a le readuce la viață într-o formă solid structurată narativ, care îți dă fiori. Toate acestea, la un loc, configurează ceea ce se cheamă talent, chiar vocație. Un talent cinematografic și scriitoricesc, care merge mână în mână cu vocația pastorală, cele două potențându-se una pe cealaltă, într-un mod pe care doar Dumnezeu îl poate rândui. Rareori vezi la un teolog, chiar cu harisma scrisului, o asemenea propensiune pentru exprimarea prin imagine!

    Filmul este o tragedie, amintind de „Maria”, debutul lui Călin Peter Netzer, tot o tragedie centrată în jurul unei femei abuzate fragile, o mamă eșuată în lupta cu o societate brutală.

    Povestea din ”Dimineața care nu se va sfârși” izvorăște, cum mărturisește autorul, dintr-o mare durere: o durere preoțească, a duhovnicului pentru suferințele altora. La prima spovedanie pe care a asistat-o ca duhovnic, preotul-cineast a aflat o poveste similară cu a eroinei din film, o româncă fugită dintr-o familie dezorganizată, ajunsă să se prostitueze în Cipru. Au urmat la scaunul spovedaniei nu mai puțin de două sute (!) de mărturisiri de aceeași factură, povestește regizorul. O dramă socială a cărei amplitudine nu ne-o imaginăm, despre care nimeni nu vorbește, mușamalizată de ambasadă, de presă și de justiție. E vorba de tragedia româncelor sosite în Cipru prin firme de recrutare-fantomă, obligate ani de zile să se prostitueze, devenite prizoniere în mafia acestei ilegale industrii, cu complicitatea tacită a autorităților locale și a diplomației române.


    Eva, eroina filmului, este una din ele. Violată de tatăl-vitreg în România, emigrată în Cipru, unde ajunge victimă a traficului de carne vie, devine mamă în urma unei căsătorii forțate care, însă, o elibera de sclavia sexuală. Rămasă singură ca urmare a morții soțului narcoman, Eva revine la fatidica profesie ca să-și întrețină copilul. Află că are SIDA, dar nu are puterea să o rupă cu trecutul. Banii câștigați îi trimite în țară mamei sale, care îi crește fetița, singura ființă pe care Eva o iubește. Abia când se simte la capătul puterilor, ajunge la parohia românească pentru a cere sprijin moral, cu toate că nu crede în Dumnezeu. Acesta e momentul crucial al întâlnirii cu preotul, care îi va schimba destinul; nu pe cel exterior, deja pecetluit, ci pe cel interior. În urma discuțiilor cu parohul român, Eva „Îl iartă” pe Dumnezeu, pe care până atunci Îl învinovățise de nenorocirile ei, deblocându-și ea însăși drumul către iertarea divină, pe care abia acum îndrăznește să spere că o va putea primi. Pe patul de spital, eroina muribundă, abandonată de falșii săi prieteni și vegheată doar de preotul român, are în sfârșit curajul să-și încredințeze sufletul lui Dumnezeu, după ce mai întâi imaginează un ceai cu Cel pe care-L considerase dispărut din viața ei. Dramaturgia viguroasă și realismul acut salvează filmul de patetism, păstrându-i însă căldura, emoția și omenia, capabile să  cucerească și publicul și critica.

    Interpretarea sincerită și de mare acuratețe a actriței protagoniste, Ela Ionescu, în tandem cu Valeriu Andriuță (preotul), Ovidiu Crișan (ambasadorul, clientul favorit al Evei), Florentina Țilea (prietena și complicea ei „profesională”) și Mihai Stănescu (tânărul inocent, de care Eva se îndrăgostește), creează momentele de mare dramatism și emoție ale filmului.

    Directorul de imagine Liviu Mărghidan, atent la portrete și ambianțe, conferă adâncime psihologică și o atmosferă vibrantă poveștii – susținute și de coloana sonoră, în care recunoaștem, pe lângă fragmente de muzică populară românească și mediteraneană, acordurile sublime ale lui Arvo Part.

    Dacă pelicula propune o „Traviată” atașantă, aparținând unei specii sociale (emigrația în derivă morală), reprezentate abundent în cinematografia română recentă (vezi, de pildă, „Periferic”), imaginea monumentală și realistă a preotului, ca erou de prim-plan, este prima de acest fel din cinematografia autohtonă și una din foarte rarele din cea universală. Alături de acesta, portretul ambasadorului blazat și iresponsabil față de problemele conațioalilor săi, și cel al mitropolitului „de ieri și de azi” (figură complexă, creionată cu mare putere de sinteză de Valer Dellakeza), precum și cele ale eroilor secundari (radiofonistul de ocazie, promotor al concertelor de manele), alcătuiesc o galerie de tipologii realiste, vaste în cuprindere socială, nuanțate, atent surprinse și corelate între ele, cum de mult cinematograful autohton nu a mai produs.

______________________________________________________

Începând din ianuarie 2017, aflăm de la pr. Ciprian Mega, care este și producător al peliculei, aceasta va putea fi văzută în București, Iași, Sibiu, Timișoara și în alte mari orașe ale țării.

duminică, 1 ianuarie 2017

"Eros și Apocalipsă" - înregistrarea conferinței și a recitalului poetic de la Cluj


Conferința și recitalul au fost prilejuite de lansarea cărților mele Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templu Tatălui şi Tarkovski. Filmul ca rugăciune, ediția a IV-a din 21 decembrie 2016 în Campusul "Haşdeu" al Universității din Cluj, în prezența și cu participarea părintelui Ciprian Negreanu (ASCOR-Cluj), amfitrionul evenimentului.

Partea 1: 


Partea a 2-a:

Partea a 3-a: 

Mulțumesc ASCOR-Cluj pentru postarea materialelor.



Sursa: situl ASCOR-Cluj.

joi, 29 decembrie 2016

Corul "Alexandrov": cântecul nu poate fi oprit!

Apărut pe platforma ActiveNews / 3 ianuarie 2017.






In fotocolaj: dirijorul corului, Vladimir Brodski (stânga sus); unul dintre soliști (dreapta sus); imagine de la concertul din Cluj (dreapta jos); momente din alte reprezentații; crainici TV cântă entuziaști în studio, ascultând corul "Alexandrov"
Cui îi e frică de muzica militară?... De pe 25 decembrie, o parte din ea – cea mai bună și mai înălțătoare – răsună numai în cer... 

Cu ocazia turneului său în România, corul "Alexandrov" din Rusia a interpretat cântece populare românești cu un patos, noblețe și profesionalism surprinzătoare - un adevărat omagiu și semn de respect din partea unui cor-simbol al Rusiei față de România, pe un fundal de relații bilaterale, în care numai la respect și noblețe nu te aștepți. Interpretarea vibrantă și cuceritoare scula și morții din morminte!
Deodată, un bucolic cântecel pastoral (Mult mi-e dragă primăvara), cântat odinioară în ritmuri agrare (de Sofia Rotaru ori, mai târziu, de Benone Sinulescu), parcă se transforma într-un pasional îndemn la luptă, adresat cu sinceritate nouă, românilor, infinit mai convingător decât muzica ostășească rigidă ori cântată în dorul lelii de pe la noi. Publicul aplauda în picioare, frenetic – titra un ziar din Cluj. De ca și cum primăvara cântată de solistul militar rus nu era cea a tractoarelor proletare (ca în cântecelul original), ci una metafizică, verticală, pe care nici nu îndrăznești să o numești... 

Pe 25 decembrie, corul "Alexandrov" al Armatei Roșii se ducea să cânte de Crăciun în Siria. Știau că riscă. Dar aveau despre ce cânta și pe cine să încurajeze! Nu au mai apucat... 
Vestea prăbușirii avionului Tupolev în Marea Neagră, cu 92 de oameni bord, chiar în dimineața primei zile a Crăciunului, a lovit ca un fulger. Se aflau printre ei 62 de membri ai renumitului cor, jurnaliști ai mai multor televiziuni importante și cunoscuta activistă umanitară Elizaveta Glinka (supranumită "Doctor Liza", salvatoare a numeroși copii-victime ale războiului din Ucraina, considerată de toți un miracol de energie și altruism).
Rusia și întreaga lume este în doliu după această tragedie, una din acelea care schimbă iremediabil fața planetei. 

Dar muzica nu moare. Ea este cea mai puternică armă a unei națiuni. Și se pare că tocmai de asta a deranjat. Prea multă noblețe, prea multă căldură umană, entuziasm, curaj și solidaritate între popoare considerate adversare semăna această muzică acolo unde alții încearcă să semene ură, frică, discordie, suspiciune. Prea nu se asemănau ostașii Corului oficial al Armatei Roșii cu imaginea de criminali feroce, pe care propaganda mediatică încearcă le-o atribuie!
Dar cântecul nu poate fi oprit. Cine l-a cântat pe pământ, îl va cânta și în cer! De unde va reveni pe pământ, cântat nu de oameni, ci de îngerii lor, cu însutită putere.
Văd în sfera virtuală cum sute de oameni, care până mai ieri nu știau nimic despre corul "Alexandrov", reacționează entuziasmați de muzica lui, îi apreciază talentul, căldura și capacitatea de solidarizare, semn că mesajul a fost transmis. Muzica aceasta a topit până și frontierele ideologice, adesea, atât de greu de depășit: de acum, ea îi va uni nu doar pe cei cărora le era adresată, ci se va transmite peste tot, ca o undă de șoc, unind oameni, popoare și teritorii la care nimeni nu s-ar fi gândit! 
Când se revarsă din cer (ori din cerul inimii), muzica nu poate fi oprită! Până și moartea nu face decât să-i înmulțească puterea; la fel cum sângele mucenicilor se face sămânță a credinței, speranței, a iubirii creștine.

Îndreptându-se spre un câmp de război, ei știau că își riscă viața, chiar dacă nimeni nu s-ar fi gândit că viața li se va curma atât de fulgerător și în acest fel. După rânduiala ortodoxă, zilele prohodirii lor au coincis cu praznice de martiri. Pe 28 decembrie sunt pomeniți cei 20 de mii de mucenici arși în Nicomidia în ziua Crăciunului, iar pe 29 decembrie, cei 14 mii de prunci uciși la Bethleem de Irod – o dublă jertfă colectivă, de neînțeles pentru atei: jertfa poporului mărturisitor și a inocenților pentru nașterea lui Hristos în lume. Din calendarul creștin, aceste două cete de martiri își proiectează rosturile peste absurdul catastrofei aviatice din Marea Neagră, conferind un sens ceresc acestei mari tragedii, extrăgând-o din zona noetic cea mai distrugătoare: cea a hazardului. Dacă un dezastru este asumat ca sacrificiu pentru aproapele și pentru mărturisirea lui Dumnezeu (o astfel de mărturisire sunt și colindele!), acela iese din sfera hazardului și intră în cea a sacrului, devenind jertfă pentru Nașterea lui Hristos în sufletele noastre, pentru renașterea Sa în popoarele noastre și în întreaga lume doritoare a auzi vocea lui Dumnezeu. 

Există mari tragedii care se înscriu ca puncte de cotitură în istoria unui popor. Istoria recentă a înregistrat câteva... Dacă poporul căruia i s-a dat tragica experiență are credința suficient de puternică spre a și-o asuma, o mutație subtilă se întâmplă în istoria sa, care ia treptat o turnură pozitivă, spirituală. Aceasta nu se observă imediat, dar oamenii aflați moralmente în preajma respectivei tragedii simt acest lucru, ei se încarcă cu o energie nouă (pozitivă sau negativă, în funcție de asumarea sau nu a jertfei), pe care ceilalți nu o au. Treptat, mutația se manifestă în istorie, se obiectivizează, pe măsură ce poporul respectiv își înțelege mai bine sensul și este gata să-și asume Crucea sa. Iar cel ce-și asumă Crucea de bunăvoie devine purtător de lumină, pentru sine și pentru alții. 


Sper că acest sacrificiu, pe care îl deplângem acum cu toții, va redeștepta mai mult substraturile profunde din popoarele noastre, cele mari și cele mici, dar în care încă trăiește Hristos, spre a coaliza cât mai multă suflare de pe această planetă în lupta împotriva minciunii, a ipocriziei, a indiferenței și a răului, în lupta pentru demnitate și Viață.

http://www.napocanews.ro/2016/01/corul-armatei-ruse-interpreteaza-un-cantec-patriotic-romanesc-video.html 
Mult mi-e draga primavara
https://www.rt.com/news/371720-doctor-liza-crash-activist/
http://www.publika.md/cine-este-renumita-doctorita-victima-a-accidentului-aviatic-din-ziua-de-craciun_2853971.html
http://www.publika.md/te-trec-fiorii-cele-mai-frumoase-melodii-interpretate-de-ansamblul-armatei-ruse-alexandrov_2853761.html 
Corul Armatei Rosii la Bucuresti - 23 sept 2015 (înregistrare, probabil, integrală)