Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

vineri, 30 martie 2018

Un pas în urma serafimilor: pro sau contra Bisericii?


Apărut (prescurtat) în Lumina Literară și Artistică / martie 2018


Lansat în septembrie 2017, Un pas în urma serafimilor, debutul regizoral și scenaristic în lung-metraj al lui Daniel Sandu este unul din cele mai bune filme ale anului trecut. Filmul a adunat cele mai multe nominalizări – cinsprezece - la premiile Gopo, care se vor decerna la sfârșitul lunii martie. 

Indiscutabil, primul atu al peliculei este subiectul nemaiabordat în cinematografia, nici în literatura sau în presa românească – „culisele” unui seminar teologic, dar nu este singurul. E adevărat că acesta ar fi fost o carte de vizită suficientă pentru promovarea cu succes a peliculei; dar nu și pentru a-i crea un palmares și un public fidel, pe care pelicula le merită.

Filmul, o producție Hi Film Productions (producători: Ada Solomon, Ioana Drăghici), se detașează de contracandidații săi (6,9 pe scara Richter, Breaking News, Fixeur, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor) nu doar prin tematica și mediul abordat, cât prin densitatea emoției, umorul savuros și căldură – calități rare în Noul cinema românesc, dar și în noile filme de gen. 
 
Stilul atașant și emoțional, ca și genul „romanului de maturizare”, apropie filmul lui Daniel Sandu de E periculoso sporgersi (1993), debutul lui Nae Caranfil, tot o incursiune într-un mediu juvenil de tip cazon, în care regulile de supraviețuire sunt cam aceleași: încălcarea regulii, când aceasta frizează absurdul, umorul și solidaritatea, iar miza morală e păstrarea purității lăuntrice. Ambele filme - deși le desparte aproape un sfert de veac - cuceresc prin perfecțiunea scenariului, umorul inteligent și vivacitatea personajului colectiv, animat de câteva partituri actoricești impresionante, așadar și prin virtuozitatea jocului și a regiei. Un alt numitor comun al celor două strălucite debuturi atât de îndepărtate temporal este setea după ideal a protagoniștilor (în special după libertate) - valori pe care nu prea le întâlnești în Noul cinema românesc, minat de însingurare individualistă și lipsă de ideal. Cu atât mai mare este curajul lui Daniel Sandu de a arbora un stil care să-l individualizeze în fața șablonismului Noului val.

Daniel Sandu a realizat câteva scurt-metraje apreciate în festivaluri, a căror calitate principală este umorul și ineditul situațiilor, și a colaborat la câteva seriale de televiziune (printre care Nimeni nu-i perfect și La bloc), în care a exersat genul comic și și-a făcut mâna pe teme de tineret. Toate acestea sunt valorificate în primul său lung-metraj, dar – cum singur mărturisește - debutul său este „mai mult decât un debut”. Aceasta, pentru că cineastul absolvent al seminarului teologic este un perfecționist, își iubește personajele – ceea ce nu prea se poate spune despre regizorii Noului Val! - și iubește cinematograful. 
 
Dilema principală a unei părți importante a publicului-țintă, dacă filmul este sau nu împotriva Bisericii și a clerului, se lămurește pe parcurs. 
 
Filmul urmărește viața unui licean, Gabriel, dintr-un seminar teologic din anii ‘90, cu șocurile și adaptarea la un sistem în care rânduielile școlii, internatului, lumii și bisericii conviețuiesc într-un mod de neînțeles din afară. Conflictul gravitează în jurul profesorului pedagog (părintele Ivan), responsabil cu disciplina școlară, un „monstru teribil și fascinant” în ochii liceenilor, întruchipat de Vlad Ivanov în cel mai memorabil rol al său, și „gașca de serafimi” a seminariștilor indisciplinați, care sfidează regulile rigide ale vieții de internat, obligatorii în seminar. 
 
Memorabile sunt toate secvențele vieții colective liceale, angrenate de eternul conflict comico-dramatic dintre elevi și profesorul-diriginte. Cursele de urmărire cvasipolițistă prin baruri a seminariștilor chiulangii de către neobositul părinte pedagog, obligat „curat-murdar” să devină spion aproape în regulă – toate aceste momente comico-dramatice savuroase prin intensitatea și coordonarea colectivă a jocului și virtuozitatea regiei, sunt unice în cinematograful românesc de gen (prin gen înțelegând filmul de liceu). Mica rebeliune, în spatele căreia se află dorința de a se distra la fel ca ceilalți liceeni, dar și ignorarea condiției preoțești pentru care se pregătesc, îi confruntă pe tineri cu jocurile de influență ale pedagogului, punându-le în față un examen moral necruțător: delațiunea și trădarea unor colegi sau profesori indezirabili, cerută prin șantaj de pedagog în schimbul iertării, neexmatriculării, reînmatriculării pentru indisciplină
 
Un pas în urma serafimilor este un film de atitudine, dar nu este un „film demascator” sau revanșard și fapte neexemplare ca cele evocate în el (sau altele asemenea) se pot întâlni și în alte forme de învățământ de ieri și de azi, în special în cele cazone, dar nu numai. 
 
Admirabilă este la Daniel Sandu seriozitatea și dragostea cu care se apleacă asupra subiectului, pe care îl tratează cu un realism cu iz comic și spectacular-hollywoodian, fără nici o contaminare cu sentimentalismul searbăd și în falset al seriei de tristă amintire a Liceenilor. 
 
Deziluzia (la care invită – să fim drepți - nu doar seminariile, ci mai tot sistemul educațional de ieri și de azi) – este pentru fostul idealist Gabriel asemeni unei „căderi a zeilor”, punându-i în față grava întrebare asupra justei alegeri a drumului său în viață. Este momentul apariției preotului de la țară, întâlnit cu ocazia practicii de absolvire a seminarului un personaj dens, la antipodul venalului părinte Ivan, întruchipat de Valer Dellakeza într-un rol episodic, dar substanțial, ce lasă să se întrevadă alura unui adevărat om și părinte. Intuind debusolarea adolescentului – încurcat la propriu între ițele unor vârtelnițe și măști țărănești de Crăciun - , bătrânul preot, cu o simplitate dezarmantă, dar cu atât mai convingător, cuvântul salvator: „E alegerea ta și numai a ta ce fel de preot vrei să devii!” 
 
Trupa actoricească de primă mână, atât în privința numelor consacrate, cât și a tinerilor (protagonistul Ștefan Iancu, într-un rol promițător, susținut și de coechipierii săi cei mai apropiați: Cristian Bota și Toto Dumitrescu...), lucrează într-o osmoză perfectă, în care emoția și naturalețea se completează reciproc, drenate de regalul de artă actoricească a lui Vlad Ivanov, într-o simfonicitate și dezinvoltură a jocului cum rar vezi în filmele românești.
 
Imaginea, atent compusă de George Dăscălescu, susține, și ea, perspectiva regizorală, conferind adâncime chipurilor și o nuanță ușor metafizică unor momente ale vieții cazone. Montajul, genial mânuit de Mircea Olteanu, redă trepidanța emoției stârnite în inimile tinerilor de cele mai neașteptate coliziuni. Genială, de pildă, e coliziunea ritmică a două marșuri, susținute de același rock triumfalist: cel al dezinvoltelor fete printre tinerii seminariști, numai ochi; și cel al unui înalt ierarh prin masa de credincioși, secondați de aceiași seminariști, aflați în practică: numitorul comun al celor două scene, aparent iconoclast confruntate, sunt bătăile inimii tinerilor, puși în fața a două examene – sentimental și vocațional - la fel de importante pentru ei.

Astfel de jocuri pe muchie de cuțit nu sunt puține și sunt realizate cu o dezinvoltură și maturitate cum rar vezi în filmul românesc; receptarea lor va fi foarte diferită, în funcție de sensibilitatea și inteligența religioasă și ideologică a publicului, dar ele sunt cele care creează plusvaloarea peliculei.
 
Filmul pendulează elegant între ludicul emoțional juvenil și examenele de conștiință ale Bildungsromanului, pentru a crea un gen nou în filmul românesc: thrillerul de liceu, căruia – grație masei enorme de absurd din învățământul românesc, ca și din restul societății - recunosc că de mult îi simțeam lipsa. Dar nu numai atât. Căci dincolo de spectacolul jocului, al măștilor și demascărilor dintr-un mediu închis, mocnește interogația gravă, asumată de regizor fără nici o bășcălie sau tendință demolatoare, ci cu toată răspunderea, asupra condiției preotului: de simplu prestator de servicii religioase, ori de mijlocitor real între om și Dumnezeu. 


Notă
Daniel Sandu a abandonat cariera preoțească, dar nu și credința în Dumnezeu, ci și-a găsit calea proprie de a se apropia de Hristos. Numitorul comun al preoților și al regizorilor este, în opinia sa, talentul de a povesti pentru a ajunge la inimile oamenilor. „Iisus Hristos era cel mai bun povestitor – spune regizorul. Spunea niște pilde frumoase, iar mulțimile se adunau și îl ascultau. Când am terminat seminarul și mi-am schimbat drumul, eram povestitor. Povesteam...”. Dacă Acesta va rămâne modelul de povestitor al tânărului Daniel Sandu, cred că este pe drumul cel bun.

marți, 20 martie 2018

Ierusalimul-note de pelerinaj (21). Taina Crucii și a Iordanului



Punte de legătură între Vechiul și Noul Testament, Mănăstirea Sfintei Cruci este unul din locurile cele mai tainice, mai încărcate de istorie sfântă și mai vibrante duhovnicește ale Ierusalimului. Este unul din puținele lăcașuri păstrate aproape integral din Ierusalimul medieval. Refăcută de împăratul Iustinian I (sec. VI) peste ruinele bisericii construite de regii georgieni Sf. Mirian al III-lea cel Întocmai cu Apostolii și Vahtang Gorgasali, apoi distrusă de perși (sec. VII) și de arabi (sec. VIII), mănăstirea este rezidită cu sprijinul regelui Bagrat al IV-lea al Georgiei (sec. XI), devenind centrul comunității georgiene din Ierusalim până în secolul al XIII-lea.

Vremuri grele au venit după plecarea cruciaților și cucerirea Ierusalimului de către mameluci. Dar și în această perioadă de încercare, lăcașul a dat câțiva neînfricați călugări georgieni, care au mărturisit pe Hristos. Printre aceștia, Sf. Mucenic Luca al Ierusalimului (+1277), stareț al mănăstirii, ucis de mameluci pentru că și-a apărat în fața sultanului confrații întemnițați de noii dregători musulmani; și înflăcăratul Sf. Mucenic Nikoloz Dvali, care, inspirat în viziune de Sfântul Ioan Botezătorul și de Maica Domnului – cum atestă hrisoavele - a propăvăduit Evanghelia în moscheile din Damasc, pentru aceasta fiind închis de mai multe ori și ucis de persani (+1314). În această mănăstire și-a dat mucenicescul sfârșit și Sf. Salomeea Georgianca, o călugăriță care, după ce a apostaziat sub presiunea islamică, s-a reîntors la Hristos și a fost torturată pentru aceasta. Datorită dârzeniei acestor călugări, mănăstirea nu îndură jugul islamic mai mult de o jumătate de veac, astfel că, la insistențele Bizanțului, monahilor georgieni li se permite să se întoarcă și să-și reia viața. 
 
Mănăstirea înflorește în secolele XVI-XVII, când, în plină ocupație otomană, devine un important centru de copiere și păstrare a manuscriselor. Abia spre mijlocul secolului XVII, din cauza unei proaste administrații, mănăstirea sărăcește și decade, astfel că în 1685 georgienii sunt nevoiți să o vândă Bisericii grecești a Ierusalimului, căreia îi aparține și azi. Viața monahală a continuat, s-a înființat în secolul XIX și o școala grecească, dar niciodată nu s-a mai ajuns la râvna și înflorirea din perioada ivirită. 
Mănăstirea Sfintei Cruci este unul din puținele lăcașuri istorice din Ierusalim cu arhitectură autentică unitară și singurul (din câte am văzut) cu fresce ortodoxe valoroase și bine păstrate. De o mare frumusețe și monumentalitate, frescele vechi georgiene îmbracă, potrivit canonului bizantin, toți pereții somptuoasei biserici de piatră, inclusiv coloanele laterale robuste, și sunt atracția turistică principală a mănăstirii. Multe inscripții originare georgiene au fost șterse sau acoperite cu litere grecești, fapt întâmplat, însă, abia la mijlocul secolului XX. 
 
Descopăr, spre nesperata mea bucurie, micul portret în frescă al lui Șota Rustaveli, îngenunchiat în rugăciune sub icoanele mari ale sfinților Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul de pe coloana din dreapta a navei centrale a bisericii. Rareori, detaliile menționate în ghiduri reușești să le descoperi la fața locului! Dar acest portret, aproape liliputan în raport cu impozanța celor doi sfinți care îl patronează - potrivit canoanelor iconografice medievale - este poziționat la înălțimea unui stat de om, așa că e ușor să-l observi: e aproape ceea ce se cheamă întâlnire față către față a privitorului cu „tabloul”, lucru rar întâlnit în iconografia murală, datorită organizării preponderent verticalizate a acesteia. Legendarul poet al Iviriei, devenit persona non grata în patrie, s-a retras aici de la curtea Sfintei Regine Tamar, a trăit și a creat aici multă vreme și se pare că tot aici a murit. Nu i se cunoaște locul mormântului. 
 
Loc de mare încărcătură duhovnicească, Mănăstirea Sfintei Cruci concentrează mult mai limpede „fluidul” creștin-ortodox decât Sionul și chiar decât Eleonul, unde amestecul de „fluide religioase” este mai complicat, iar decelarea „sunetului fundamental”, mai anevoioasă.
Faptul pnevmatic fundamental al Mănăstirii pare a fi materialitatea soteriologică a „pietrei ei de temelie”, care este rădăcina arborelui triseminal (originat treimic, din trei esențe diferite) al Crucii, plantat de Lot. Privim icoana naivă a udării arborelui „doar cu apă din Iordan”, cum spune legenda. De ce tocmai din Iordan? Iordanul e la câțiva kilometri distanță, iar o astfel de nevoință, derulată pe timp de mulți ani, cum continuă legenda, este asemenea exercițiilor de extremă ascultare ascetică ale Patericului. Pentru că Iordanul e apa purificării și pocăinței, consemnată ritualic de Sfântul Ioan Botezătorul. Imbibat de apa spălării păcatelor, lemnul Crucii se pare că a fost pregătit de Dumnezeu chiar în esența sa naturală a prelua, prin jertfa lui Hristos, păcatele oamenilor. Astfel, lemnul Crucii devine continuatorul chiar materialnic al lucrării mântuitoare a apei Iordanului... În câtă adâncime a tainei Își pregătește Dumnezeu, chiar și în planul firii, poteci pentru împlinirea deplină, în duh și în trup, a cuvintelor Sale!

(Va urma)
 [Fotografiile aparțin autoarei]
Vedeți și:  
Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII - Vatra Cinei de Taină 

joi, 15 martie 2018

Un epsilon / 2 de surîs (Taina inimii)


Postarea 41
Desen de Elena Dulgheru

Ca un sărut preadeplin
Taina inimii, respirînd în lumină:
Atriul și ventriculul stîng
cu atriul și ventriculul drept
îmbrățișat preadeplin,
mereu ritmic
în cea mai erotică stampă din Kama Sutra.
Sutrele inimii
și sutra iubirii
Împroșcînd obrajii mirați ai pămîntului
Cu cea mai stabilă silabă ”Sînt”.
Fiat”-ul inimii, îmbrățișarea.
Atriul și ventriculul stîng
Cu atriul și ventriculul drept
Mereu împreună
și mereu la un pas despărțite,
Mereu împreună
și mereu la un pas despărțite
în cea mai erotică îmbrățișare.
Topite-n eter și iar ridicîndu-se
Topite-n eter și iar ridicîndu-se
Și amînînd, mereu amînînd
- asemenea mării de dimineață
fatidicul orgasm
- inima Tatălui.
Sinusoida iubirii
Pulsînd reciproc
în cea mai umilă ființă.
Ritmul inimii −
Valea venelor cave
Cu cerul marii aorte
iubindu-se.
Niciodată rotund,
ci două rotunduri nedepline unindu-se, ca doi sori în două treimi de eclipsă
Despărțiți de un epsilon / 2 de surîs.
1 + 1 = 3, mereu 3, ca în icoana Treimii, ca în orice sărut
- Aceasta e regula perfecțiunii. Nu poți omorî un sărut!
Inima continuă să bată
ca în icoana Treimii
Pe mesele chirurgilor mirați, cînd mănușile li se contractă de stupoare,
Căci nu poți omorî un sărut!

Dragile mele artere,
Difuzînd capilar în toate tainele inimii,
Ce-i deschisă în palma-mi.


[fragment din ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, Editura OPT, 2016]


marți, 13 martie 2018

Note de pelerinaj [20] Tainele mănăstirii Sfintei Cruci


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 9 martie 2018

    Coborâm de pe Sion cu tolba plină, conștienți că nu am adunat decât câteva firimituri din bogăția insondabilă a acestui munte. În pofida devastărilor năvălitorilor – când romani, când turci sau persani, dar și cruciați - , care au ras de atâtea ori Ierusalimul, făcându-l una cu pământul, vatra Sionului a rămas; sub imperii și guvernări diferite, chiar de religii diferite, dar a rămas. Căci Sionul e chintesența civilizației ebraice și fundament al celei creștine. Dar ce puțin din toate acestea ajunge până la pelerinul grăbit! Ignoranța te face superficial sau insensibil la adâncimea tainelor. Iar aici, pe Sion, ca în toată Țara Sfântă, oricât te-ai fi pregătit înainte, nu ai cum să nu te simți ignorant. Riști să te încurci în slalomul printre vestigii străvechi și mistere, a căror identitate a fost mai mult sau mai puțin coruptă de interminabilele războaie și împropriată după bunul plac când de un cuceritor, când de altul. Pe Sion trebuie să mai întâi să știi, ca apoi să simți și să înțelegi. Chiar dacă la un moment dat uiți totul, trebuie să ai de unde uita! Altminteri pleci cu tolba aproape goală.

    Astfel că și noi „ne-am plinit tolba” nu atât de la Foișorul Cinei de Taină, a cărui arhitectură nu evocă nimic din emoția sobră a „euharistiei primordiale” ori din teofania covârșitoare a Rusaliilor, nici de la Capela Adormirii și nici de la absconsul Mormânt al lui David, ci ne-am plinit-o în piațeta îngustă, mărginită de toate aceste lăcașe, la auzul taifasului dintre un tânăr prinț și un bătrân cerșetor, uniți de iubirea de muzică și de străini. Iată, ieșită în stradă, dragostea de oameni – agapis -, la care ne-a chemat, din Foișorul Apostolilor Săi, Dumnezeu!

    O căutasem între relicvelele din muzee, dar ignoranța sau superficialitatea ne-a făcut să o scăpăm printre degete. Atunci Dumnezeu ne-a arătat-o într-o formă mai concretă și mai accesibilă, la doi pași de noi! Abia acum o vedem! Cu tolba plină coborâm de pe Sion, muntele Domnului și al lui David și muntele Bisericii lui Hristos! De aici, de pe muntele Cinei de Taină și al Rusaliilor, se revarsă ființa omului celui nou, născut din sângele lui Hristos și legănat de harfa lui David.

 
  În câteva minute, promptul autocar coboară dealul domol către vest și ne aduce într-o vale mănoasă și largă, în fața zidurilor roase de vremuri, dar inexpugnabile ale unei maiestuoase mănăstiri fortificate, pe care o identificăm după numele străduței care ne duce până în pragul intrării: Șota Rustaveli. Este Mănăstirea georgiană (astăzi grecească) a Sfintei Cruci, construită, conform tradiției, pe locul copacului sădit odinioară de Lot, din care a fost făcută crucea răstignirii lui Hristos. Se spune că rădăcina copacului se află aici, într-o modestă capelă subterană, înconjurată cu o rozetă de alamă și acoperită cu o lespede de marmură.

 
  Pe pereții capelei și deasupra portalului de intrare în biserica mănăstirii, icoane vechi în stil popular ilustrează istoricul copacului Crucii, pe care acum îl aflăm: Lot fugind din Sodoma; Lot primind de la unchiul său, patriarhul Avraam, trei lăstari (de măslin sau de pin, de chiparos și de cedru); Lot plantând lăstarii, apoi udând copacul numai cu apă din Iordan (cum spune legenda); tăierea copacului și cărarea lemnului spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mântuitorului și Răstignirea.

    Ce sfâșietoare și înălțătoare, în același timp, istorie păstrează acest loc! Nici nu știi dacă cu durere sfântă sau cu bucurie nepământeană să te închini în acest lăcaș, care consemnează, ca peste tot la Ierusalim, atâta suferință, dar tot atâta sfințenie.

    Mănăstirea a fost construită de georgieni în secolul al IV-lea, probabil, chiar de primul rege creștin al Iviriei, Mirian al III-lea, pe vremea împăratului Constantin cel Mare, care i-ar fi făcut cadou valea respectivă cu ocazia pelerinajului aceluia la Locurile Sfinte, după convertirea sa, împreună cu toată Georgia, la creștinism. Chiar dacă ansamblul a fost distrus și reconstruit de mai multe ori, el păstrează vechea arhitectură bizantină, cu impozanța ei aspră și trainică.

(Va urma)

Fotografiile îi aparțin autoarei.
 
 
Vedeți și:  
Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII - Vatra Cinei de Taină 
 

joi, 8 martie 2018

8 Martie - Sfânta Matrona a Moscovei

Astăzi, în controversata zi de 8 Martie, este prăznuită Sfânta Matrona a Moscovei, oarba fără acoperiș, mare făcătoare de minuni a vremurilor staliniste! 
La mulți ani tuturor celor ce o cinstesc!
Fotografia postată de Elena Dulgheru.




Iată cum Dumnezeu sfințește ceea ce oamenii pângăresc! Iată cum o ipocrită sărbătoare păgână, ticluită în ascuns spre ruinarea familiei, a comunității tradiționale și a omului iconic, este întoarsă înapoi spre Hristos de această sfântă a vremurilor din urmă, prăznuită pe 8 martie stil nou (data descoperirii moaștelor sale, în 1998). 
Fericită este și Biserica Ortodoxă Română, că a trecut-o pe această cuvioasă mireancă în sinaxarul său! 
Sfânta Matrona a Moscovei a trecut la Domnul pe 2 mai 1952 (cea de-a doua zi de prăznuire a ei).

Un 8 Martie iconic tuturor celor ce o cinstesc!  

sâmbătă, 3 martie 2018

Ierusalimul. Note de pelerinaj [19] De la David la Beatles



Din Foișorul Cinei de Taină pustiit de vestigii originare, dar încărcat de aluviuni istorice ulterioare, coborâm câțiva pași în Capela franciscană a Adormirii Maicii Domnului, un edificiu trainic cu arhitectură cretană, datând din aceeași epocă cu Foișorul. Capela, cu fresce occidentale moderne evocând Pogorârea Duhului Sfânt, destul de inspirate, e dominată central de o impresionantă sculptură neagră a Fecioarei dormind: plastica stilizată grațios, dar realistă indică originea tot modernă a lucrării, care se armonizează formal destul de bine cu căldura și așezarea arhitecturii grecești. Un edificiu sincretic de piatră, lucrat și decorat cu grijă și gust, după canoane (ortodox și clasic catolic) încearcă a reține o memorie sacră, dar nici o relicvă. Mult mai la inimă ne este arhaica biserică a mormântului Maicii Domnului de lângă Ghetsemani: acolo poți pipăi lespedea autentică a mormântului și dalele erodate de piatră, vechi de milenii; și Biserica Sfântului Mormânt de pe Golgota: piatra mormântului, Sfânta Cruce și o mulțime de pietre autentice, sărutate și pipăite de cohorte de pelerini, transmit memoria faptelor. Creștinii simt nevoia să pipăie, ca și evreii. Cel puțin ortodocșii. Trăiesc în duh, dar nu se mulțumesc cu o credință abstractă.

Pe Sion, provocarea pentru creștini este lipsa relicvelor. Mormântul lui David este singurul vestigiu tangibil autentic, de unde și râvna evreilor și a musulmanilor de a-l deține. Un giulgiu negru cu inscripții ebraice aurii, ferme și indescifrabile, netraduse, evocă o tradiție ermetică ce ne este străină. Un lung panou cu copii de inscripții vechi în ebraică, tot netraduse (fragmente din Psalmi?), împarte incinta sepulcrală de piatră arhaică în două jumătăți, pentru închinarea femeilor și a bărbaților, într-o segregare strictă, pe care nu o găsești nici la creștini, nici în sinagogile de azi. 
 
Sionul adună împreună ermetismul ebraic și extrovertirea pnevmatică a Evangheliilor, vădită mai cu foc de Rusalii, adică tot pe Sion, și ambele mereu amendate în istorie de sabia de foc musulmană. Arhanghelul răzbunării vămuiește cu sabia sa neîmpăcarea milenară a două religii îngemănate în duh și în sânge, a căror legătură ar fi trebuit să fie doar filială. Dar duhul de foc teofanic și cuvântul evanghelic născute aici, pe Sion, rămân să dăinuie și să se împartă la neamuri peste veacuri: ele însele s-au transformat în sabie de foc, ce vorbește duhurilor lumii. 
 
Afară, în piațeta mică de piatră dintre sanctuarele înghesuite, ne întâmpină zumzetul vesel al turiștilor așezați pe banchete sau strânși în jurul statuii lui David cu harpa în mâini. O statuie turnată de bronz, corectă, dar departe de geniul psalmistului, își împlinește menirea de indicator spre un reper esențial al Sionului. Soarele blând în asfințit risipește, cu lumina sa limpede, tensiunea atâtor meditații existențial-religioase cu sau fără răspuns. Relaxarea generală ne cuprinde și pe noi. 
 
În centrul piațetei vedem ce nu ne văzură ochii în toată Țara Sfântă, cât am apucat s-o cutreierăm: un bătrân cerșetor cântând ceva ce pare a fi... Beatles! De fapt, nu e foarte bătrân, să tot aibă vreo șaizeci de ani, nici soios și nici nu cerșește, doar un cărucior de copil, cu mâncare și ceva haine, pe care se sprijină inoportun cu ambele mâini, sugerează starea lui itinerantă și solitudinea. Stă de vorbă cu un tânăr cu aer de student american, care îl ascultă cu simpatie și pare să-l înregistreze. Discuția nu răzbate până la noi, dar vedem cum bătrânul povestește, gesticulând amuzat, isprăvi din trecutul său, legate, pare-se, de dragostea pentru muzica rock, pe care probabil că o interpreta cu pasiune, iar acum ține să arate că nu i-a uitat nici versurile. Nu auzim cuvintele, dar vedem cum bătrânul trăiește fiecare cuvânt, gesticulând cu aplomb și savurând interesul interlocutorului. Să ai un ascultător tânăr care să te urmărească minute întregi cum cânți versuri din hit-uri de acum patruzeci și ceva de ani, e un noroc pentru un om singuratic! M-aș apropia de ei cu reportofonul, dacă n-aș ști că voi risipi imediat taina neobișnuitului taifas! 
 
După atâtea tensiuni consumate în Foișorul Cinei de Taină, unde „duhul cinei”, ca și comuniunea de duh a Rusaliilor sunt greu de găsit, iată „duhul cinei” și al comuniunii! După izolaționismul iudaic de la mormântul lui David, cel atât de disputat, dar autoclaustrat în impenetrabilitatea propriului cordon lingvistic monologal, iată „vorbirea în limbi”, simplă și accesibilă, care unește generații și continente! Ce dar neașteptat ne face Dumnezeu cu această priveliște! 
 
De la mai puțin de o aruncătură de băț veghează aprobativ harfa arămie a lui David. Regi și cerșetori melomani, uniți prin oecumenicitate agapică, de linia strunelor harfei și ale ghitarei! Ce mare și ce generos este David! Și ce actual! Dar cum altfel să fie profeții?!

(Va urma)
[Fotografiile aparțin autoarei]  
Vedeți și:  
Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII - Vatra Cinei de Taină
 

sâmbătă, 24 februarie 2018

Cristian Mungiu: lecția capului plecat




Îl respect mult pe Cristian Mungiu ca cineast. Este unul din puținii regizori români contemporani fără rateuri și fără scăderi, ceea ce înseamnă enorm. Filmele sale, unul și unul, sunt printre ce a produs mai bun cinematografia românească după 1989. Despre toate am scris laudativ, fără excepție. Premiile obținute de ele nu sunt conjuncturale, iar calitatea lor a adus un plus incontastabil de imagine României. Este apreciabilă și calitatea de manager cultural a lui Mungiu ca distribuitor de film, dar mai ales ca inițiator al retrospectivei Les Films de Cannes à Bucarest, unul din cele mai căutate evenimente cinematografice de pe afișul cultural românesc, care se desfășoară cu mult succes și fără întrerupere de aproape un deceniu. 

L-am apărat pe Cristian Mungiu când o parte a societății românești l-a incriminat pentru cinism, morbiditate sau indiferență în abordarea temei avorturilor epocii Ceaușescu din controversatul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. I-am luat apărarea și când o parte a opiniei publice a văzut un atac antiortodox sau anti-B.O.R. în și mai controversatul După dealuri. S-au lansat atunci întrebări asupra onestității regizorului, iar eu l-am creditat. Am trecut cu vederea „șopârla” introdusă gratuit în imageria peliculei: plăcuța de pe gardul mănăstirii care interzicea intrarea eterodocșilor - detaliu mistificator, care contrazicea flagrant ospitalitatea proverbială a mănăstirilor noastre, deschise tuturor, indiferent de confesiune. Ceea ce dovedea ori necunoașterea realității (ipoteză infirmată de realismul prezentării vieții monahale din film), ori reavoință. Eu am trecut peste asta. Dar nu au trecut jurnaliștii festivalurilor internaționale, care au dedus „intoleranța” din mănăstirile românești. Deci „șopârla” nu a fost gratuită, ci eficientă! În a fabrica în filigran imaginea unei intoleranțe care nu există. Întrebat de jurnaliștii români, regizorul a motivat că „băgase plăcuța” pentru că așa era scris în cartea Tatianei Niculescu-Bran. De ca și cum un regizor de talia lui Mungiu transpune un text ad litteram, iar nu după cum îi cere logica internă a filmului! 

Acum, însă, după declarația publică de pe 7 februarie 2018 a lui Mungiu Despre România și imaginea ei după întreruperea proiecției cu 120 BPM, problema onestității regizorului redevine de actualitate. Declarația, echilibrată și doctă, îi trage de urechi pe protestatarii din fața M.N.Ț.R., ca pe niște primitivi grobieni, pe care încearcă să-i civilizeze cu superioritatea unui părinte sau educator care și-a surprins copiii făcând gafe impardonabile înaintea unei importante și temute inspecții. Cărora încearcă să le explice ce e bine și ce e rău, dar din ce perspectivă? Nu a „copiilor” revoltați, a căror opinie nu contează, ci din perspectiva „inspectorilor”, perspectivă care aflăm că a modelat-o și pe cea a preopinentului! 

Cine sunt acești „inspectori”? Presa internațională, dar mai ales Franța, cu care aflăm că România se pregătește „intens pentru un sezon cultural bilateral în 2018 și 2019”, al cărui scop este „să combată... stereotipurile cu care ne percem unii pe ceilalți...”. 

Bănuiesc că nu e cazul să vă spun ce imagine avem noi ca români, în străinătate continuă regizorul. Eu însumi am fost înfățișat într-o caricatură ca cerșetor, în 2013, pe cînd eram în juriu la Cannes. Am decis atunci, în ciuda tuturor inflamărilor patriotarde din România, ... să lăsăm capul în pămînt, nu ne revoltăm în tot felul de proteste publice”. 

Nu știu dacă a fost just gestul lui Mungiu. Înclin să îi dau dreptate, dar nu aș vrea să-l văd ca pe o plecare a capului – soluția cea mai proastă în fața occidentalilor! - , ci ca pe o expresie a nobleței în fața gregarității mediatice. Occidentalii au mentalitate de învingători și îi respectă pe cei asemenea lor, nu capetele plecate. Plecarea capului te va așeza pentru totdeauna în rândul celor disprețuiți, pe când afirmarea identității, fie și a uneia diferite, impune respect. Mai ales în Occident. 

Ceea ce îl doare pe Mungiu este stereotipia și simplismul cu care sunt percepuți românii şi România în străinătate. E o durere îndreptățită, pe care o împărtășesc pe de-a-ntregul. Și dorința sa de a schimba această imagine e cât se poate de îndreptățită. „Dar dacă vrem să schimbăm imaginea, trebuie să schimbăm conţinutul – conchide regizorul -, nu să cosmetizăm imaginea”. 

În această privință teoria și practica comunicării îl contrazic. În spatele imaginii unei țări sau unei instituții se află o mașinărie foarte complicată, susținută nu doar de mass-media, ci și de centre de statistică, de publicitate, organisme non-guvernamentale etc. Întregi departamente academice și trusturi de presă se ocupă de ani buni cu așa ceva. Groso modo, imaginea unei țări este construită de fluxurile internaționale de știri și evenimente, iar nu de ce și cât se întâmplă în ea nemijlocit. Politica știrilor și a evenimentelor modelează percepția și prejudecățile. Știrile pozitive construiesc o imagine pozitivă. Și invers. 

Mă mir cum regizorul are atâta înțelegere pentru huliganismul unor tineri protestatari – bine susținuți și organizați - care luptau la Paris pentru impunerea unei identități atât de incerte și discutabile, și este total refractar și disprețuitor față de protestul altor tineri – conaționalii săi, mult mai puțini, mai slab organizați, mai timizi și nesusținuți, ba chiar huiduiți de analfabeții tabloidelor – , tineri care luptă cum se pricep pentru apărarea unei identități naționale pe cale de dispariție, a cărei pudoare și frumusețe sunt atât de greu de apărat. 

La scurtă vreme după publicarea Declarației, Cristian Mungiu a fost invitat de o cunoscută emisiune creștină a unui post important de televiziune pentru un talk-show pe marginea protestului de la M.N.Ț.R. A refuzat, motivând că nu este un bun vorbitor. Totuși, mediul on-line atestă din plin calitatea de vorbitor matur, chiar bilingv, a cineastului. Dar invitația la dialog din partea emisiunii creștine a fost refuzată. Mai mult, la dezbaterea filmului 120 BPM cu liceenii de la Cinema Elvira Popescu, organizată de Voodoo Films, distribuitorul peliculei (firmă patronată de regizor), nu a fost invitat nici un lider de opinie creștin, preot sau bioetician, fapt care a compromis imparțialitatea dezbaterii. De unde această evitare a dialogului în societatea românească, la un actor al ei care, în Declarația emisă, tocmai moneda dialogului pretinde să o bată? 

Ii e frică domnului Mungiu de o confruntare directă cu media creștină? Cine suferă, așadar, de idei preconcepute: firavii protestatari din fața M.N.Ț.R., care încercau cu disperare să apere o identitate, sau regizorul împreună cu tabloidele, pentru care creștinătatea română e un mediu închistat, din simplul motiv că nu o cunosc și că ei înșiși se tem de dialogul pentru care nu sunt pregătiți?